Dunărea şi peştii şi ... Pielea de mătase

Mă pierdusem în ochii tăi.
Parcă eram un pescar în largul Dunării,
iar Dunărea. Era lină,
Era pur şi simplu superbă.
Lumina cădea lin pe apa
în care peştii vorbitori tăceau,
de teamă că te-au putea trezi.
Lumina bătea timid pe pielea ta fină,
aurie ...
Pielea ta mătăsoasă.
Şi Dunărea deveni subit furtunoasă,
Te-ai ridicat,
Peştii au ţipat,
Se înnorase, cerul se făcu gri.
Plângeai, strigai la mine.
Peştii? Şi ei speriaţi,
Alunecau pe lacrimile tale
şi au scăpat ...