1918, Vara

Munţi de gunoaie peste munţi de oameni. Stau.

Vrăbii în zbor cad moarte. Gazate.

În copaci oamenii. Atârnă.

Var în dar, mare mahăr. Clar.

Zadarnic om harnic şi darnic. Neclar.

Moartea între oameni. Bântuie.

Sânge pe pereţi şi haine. Taine.

Disperaţi, însetaţi, agasaţi oameni. Urlă.

Un pianist trist. Cântă.

Un copil singur zgribulit. Plânge.

Gând impur în abur. Se curăţă.

Urlete, strigăte, vaiete. Se aud.

Părinţi, copii, rude. Se caută.

Haosul este logic numai când este controlat.

Peşti în năvod

La umbra norilor ce atârnă greu în năvod

nici peşti nu zboară, nici oile nu cântă înspre zăvod.

„Cad picături de ploaie în năvod să avem cina mâine dimineaţă”

spune copilul acoperit de o zdreanţă.

Cântă crapii în cor: „Ajutor, ajutor, pescarii ne omor,

ne aleargă, vor să ne prindă, cozile să ni-le frigă”.

Dansează step cu cozile lor argintii în răsărituri arămii.

Dansează de nevoie în năvoduri să scape să-noate înapoi în ape,

în etape.

Aleargă pescarii după peşti cu suliţe şi le întrerup dansul,

copiii bat din palme valsul şi se scufundă vasul.

Pe pereţii cerului valurile pictate fals de ploaie urmăresc spectacolul

şi zbor împreună cu camera pământie spunând: „Nu-i mai ciudat şi barbar omul decât un animal?”