Augustul călător

Pustietatea din jurul meu era singurul lucru ce ma înspăimânta. În rest, cerul albastru pictat cu nişte cârlionţi albi pe post de nori şi lanul de grâu ce urmărea şoseaua asta arzătoare îmi dădeau un fals sentiment de siguranţă.
Plimbarea asta impulsionată de recent descoperita mea ură, devenise problema numărul 1 pe agenda familiei.
Îmi răsunau încă cuvintele aspre ale tatălui meu. Îmi spunea că nu mai am ce căuta în casa asta. Pentru ce? Pentru că nu mai acceptam compromisul. Această mutaţie genetică eronată a hotărârii numită compromis mă bântuia de la începutul vieţii. Trebuia să îmi croiesc viaţa singur. Nu vroiam să mai trăiesc după regulile lui. Poate mă voi întoarce rege sau fiul umil care a descoperit că nimic în viaţă nu e uşor. Voi veni mândru să îi arăt că sunt demn de numele său sau voi veni spăşit şi mă voi arunca la picioarele sale pentru iertare. Trebuia să încerc.
În călătoria mea nebună mă însoţeau, pe lânga maşina proprietate personală(un hârb de Dacie 1310, dar încă merge, deci...) câinele meu leneş şi mereu somnoros Pluto, chitara mea cumpărată cu primii mei bani munciti şi de la Ana păpuşa ei de cârpă cu care dormea când era mică(încă mă miram de ce mai tineam cârpa aceea, dar uneori îmi aducea aminte de clipele cu ei şi îmi dădea un sentiment de siguranţă, cel puţin aşa cred). Acea păpuşă aşezată pe bord privise atâtea fapte din viaţa mea încât uneori îmi părea cea mai bună prietenă, uneori îmi venea să o rup în bucăţi.
Nu plecasem de mult. Cred că erau vreo trei ore de când îi trântisem tatei uşa în faţă şi am plecat de acolo cu 40 la oră(vorbim de o Dacie de vreo 14 ani vechime, nu o forţez pentru că nu vreau să mă trezesc rămânând doar cu volanul din această moştenire de familie). Căldura aceasta de august mă afecta deja ducându-mă pe tărâmul amintirilor aducându-mi aminte de Ana. Uneori parcă o vedeam în faţa ochilor şi vroiam să îi vorbesc şi dispărea. Urăsc halucinaţiile şi acum.
În unul din momentele de luciditate am zărit aşa din depărtare o şatră de ţigani nomazi. Ciudat, mă simţeam într-un fel ca ei. Pentru ceva vreme maşina aceasta îmi va fi singura casă. Ciudată chestie. Să trăieşti aşa fără griji, fără taxe, fără loc de muncă, fără de legile unui stat...
Şatra a dispărut de mult, Pluto doarme adânc. Ce singurătate. Ce pustietate. Dar deodată îmi apare în faţa maşinii o siluetă. Virez repede şi cu măiestrie parchez în lanul de grâu al oamenilor. Deja mă vedeam alergat de săteni ca un arbitru de Divizia de Onoare. Cobor îngrijorat din maşină îndreptându-mă spre ghemotocul din mijlocul străzii. Mişcă. E bine. Ajung lângă fiinţă pentru a descoperi o fată ghemuită. Mă gândesc puţin. Verific dacă respiră... Respiră. E în şoc. Adevărul e că am trecut în viteză pe lângă ea. A leşinat biata fată. Fug spre maşină iau un bidon de apă şi o stropesc pe faţă. Nimic.
-Domnişoaro, trezeşte-te, spun cu un glas speriat.
Nu primesc răspuns. O ridic de jos şi o duc pe bancheta din spate. O întind acolo. Ce să fac? Îmi aduc aminte de sărurile alea urât mirositoare. Sunt şi alea o soluţie... Aşa se trezeşte...
- Bună. Te simţi bine?
- Unde sunt şi cine eşti şi ce caut pe bancheta asta jegoasă?
- Bancheta îţi mulţumeşte de complimente. Eu sunt Vlad. Eşti pe această “banchetă jegoasă”(am avut grijă a accentuata cu gesturi) pentru că ai leşinat în faţa maşinii mele.
- De ce am făcut asta?
- Am o masină irezistibilă probabil, răspund eu cu un rânjet fermecător.
- Desigur. Eu sunt Andreea. Încântată, cred, să te cunosc. Ce cauţi prin părţile astea, străine?
- Pe mine... Îmi cer scuze că te-am speriat. Sigur eşti bine? Mă panicasem rău.
- Stai liniştit, sunt bine. Nu te dau în judecată, încă...
Andreea se ridică încet şi înceracă să plece. După trei paşi cade jos... Nu din nou...