Sărutul ei...

Noapte, frig, lună,

Fulgeră şi tună,

Copac al cărei umbră înspăimântă,

Vânt ce cântec trist cântă,

Locotenentul stă şi priveşte această horă nebună,

Îl marchează privirea cehului mandră,

Când domnişoara cu păr de abanos îl sărută,

Dar sentinţa dată de el în urechi îi răsună,

Au trecut luni şi tot nu are linişte,

Căci cehul încă-i bântuie visele atât de clare,

Privirea sa mândră ce vedea moartea ca eliberare,

Îl înspăimântă, urlă şi zvâcneşte,

Acum de soarta cehului e urmărit,

Şi la fel stă mândru şi de neclintit,

Si aşteaptă sărutul domnişoarei cu păr de abanos,

Pe al său suflet luminos...